Exercitii de negare (2)

(12)
Intentionand sa scriu un manifest impotriva Bisericii, mi-am dat seama ca toate argumentele pe care ma pregateam sa le aduc in discutie imi erau atat de familiare incat ma plictiseau enorm. M-am gasit in imposibilitatea de a relua idei al caror adevar mi l-am dovedit eu insumi. Aici avem de-a face cu un comportament periculos, care poate duce tocmai la dogmatism. Dar, oricat as fi incercat sa ma automotivez prin aceasta ca trebuie sa fiu pregatit sa imi reevaluez argumentele oricand, am ajuns la concluzia ca fiecare eu are un fond inalterabil si indelebil de idei, care stau la baza personalitatii si gandirii fiecaruia. In mod normal, o idee se alatura acestui strat fundamental dupa ce adevarul ei a fost dovedit. Vorbim de o forma la scara mai mica a procesului ireversibil de cunoastere (la care ne-am mai referit); o data ce ajungem sa intelegem adevarul absolut al unei idei , nu avem cum sa mai repetam acesta stare de claritate si concentrare, in schimb ideea se adauga fondului inalterabil. Astfel de idei, pe care la un moment dat le-am contemplat in maretia lor si le-am acordat statutul de adevaruri absolute, sunt practic inaccesibile dupa aceea. Mi-ar fi absolut imposibil sa conving pe cineva cu argumente bine structurate sa nu fie rasist, sa nu sustina razboiul, mi-ar fi imposibl sa-l conving de pericolul acut pe care il constituie Biserica si religiile sau de sensul artei si al existentei (si as putea adauga aici o serie nelimitata de idei). In relatia cu alte persoane consider aceste idei adevaruri absolute, si atunci cand cineva le respinge, nu-l mai pot combate in mod rational, ma apuca fata de el furia si exasperarea care m-ar cuprinde fata de o persoana pe care nu as putea sa o conving ca Pamantul graviteaza in jurul Soarelui. Consider aceste idei subintelese. Ele sunt practic trecute la nivel inconstient, de unde reglementeaza intreaga noastra viata psihica, putem afirma ca ele constituie de fapt ceea ce numim "personalitate" si ca sunt responsabile pentru tot ceea ce tine de relatii cu alte persoane / comunitati. In interior, totul se concentreaza asupra testarii si integrarii de noi idei, in exterior ideile deja testate si integrate sunt afisate, nu direct, ci prin consecintele lor.
(13)
Tot mai mult pune stapanire pe mine, involuntar, ideea ca dreptatea este absoluta si inatacabila. Spuneam ca ea permite existenta prin acordarea "dreptului de a fi", care totodata ne vindeca de orice nevoie de un sens. [Acum imi pare ca o nedreptate la fel de grava ca insasi nedreptatea este sa nu lupti impotriva unei nedreptati.] Dreptatea se foloseste de probabilitati, de entitati latente, de infinitati, pentru a combate (tot latent) nedreptatea. Pentru ca dreptul de a renunta este probabil cel mai de pret pe care il avem...

Exercitii de negare

(1)
Nu am cum sa le dovedesc celor care cred ca vor suprevietui dupa moarte falsitatea convingerii lor, din simplul motiv ca nu vor mai avea cum sa-si constientizeze si inteleaga eroarea la vremea respectiva. De fapt, ar putea la fel de bine sa aiba si ei dreptate - o idee a carei eroare nu e dovedita ramane, poate, suspendata in adevar.
(2)
Sa mai fac un pas inainte, cand stiu ca inevitabil voi face si unul inapoi, sau mai bine sa stau pe loc?
(3)
Mi se pare de prost gust sa analizezi si sa cataloghezi in orice fel literatura. Nu citesc literatura nici pentru forma, nici pentru fond. O carte valoroasa nu are nevoie de explicatie, ea isi exercita influenta atunci cand nu o citesti. Restul cartilor se inchid o data cu copertile, iar interesul pentru ele se reduce la o pura tiranie a cuvintelor asupra constiintei. Poate asta nu intelege Noica considerand literatura "o mare pierdere de timp, dar e dintre marile pierderi de timp care pot fi si un castig". Din contra - nici o pierdere de timp, nici un castig - doar extaz rascumparat temporal.
(4)
Cata dreptate are Jaspers spunand ca libertatea este o povara. Ce dovada mai mare decat crearea lui Dumnezeu, crearea unui Creator, trecerea de buna voie de la starea de fiinta libera la cea de creat ?
(5)
Umanitatea trebuia sa se intample. Nimic nu ar fi putut sa o opreasca. Ma vad contemporan primilor oameni, incercand dintr-o sumbra presimtire sa ii ucid pe toti. Dar, vai, am uitat ca si eu sunt om. Mi se intampla deseori, oricum.
(6)
Ce ciudat cand gasesti in interiorul unei scrieri filosofice fragmente care analizeaza filosofia. Act tipic uman, traiectorie circulara fara o finalitate propusa. Ce sa mai vorbim despre acest fragment, care analizeaza filosofia care vorbeste despre filosofie?
(7)
E absurd sa negi ca singurul moment care merita trait, care isi acorda un sens prin puterea propriei existente, e tineretea. Sa ajungi la maturitate negandu-ti tineretea si sensul, considerandu-te ajuns din oficiu pe o treapta superioara pe scara evolutiei, este o eroare inevitabila, tipica structurii psihologice umane. Ar trebui insa sa ne fie clar, atata timp cat mai dispunem de luciditate, ca totul "evolueaza" (in sens strict temporal) conform strictei legi a descompunerii. Pornim din starea suprema, nefiinta, apoi trecem (nu analizam aici cauzele) intr-o etapa inferioara, dar aproape la fel de putin dureroasa - existenta in absenta constiintei de sine (copilaria). Adolescenta este starea suprema de constiinta, este constiinta pura (trecerea, evident se face treptat, aceasta etapa este un punct culminant al unei evolutii gradate) si singurul moment in care nu suntem absurzi : ne revoltam (da, avem puterea), afirmandu-ne individualitatea, impotriva neantului si a propriei conditii, ce decurge in mod necesar din acesta. Odata cu stingerea revoltei (care nu poate aduce mai mult decat o cunoastere absoluta de moment, o premisa puternica pentru sinucidere - singura sinucidere autentica este cea comisa in tinerete, ca urmare a unei supra-luciditati, restul sunt falsuri, imitatii), ne dizolvam, ne pierdem in propria conditie umana, si, ca deznodamant firesc al procesului de descompunere, sfarsim printr-o descompunere fizica, iar cercul se inchide. Suntem purificati si pregatiti pentru a intra in neant.
Cand (subliniez - "cand", nu "daca") voi ajunge in punctul in care voi nega ceea ce tocmai am afirmat mai sus, nu ma contraziceti, nu imi aduceti aminte, priviti-ma doar, cu mila celor straini de instrumentele absurde ale dreptatii.
(8)
Nu Vointa este forta creatoare, ci Dreptatea. Vointa de a fi porneste din Dreptate, fara de care, chiar daca ar avea resursele, entitatile nu ar avea dreptul (cauza prima) de a se coagula, de a fi ele insele pe plan spatio-temporal. Toate virtutile adevarate (nu cele umane) transcend in Dreptate.
Dreptatea neaga totodata divinitatea. Este evident nedrept ca o oarecare fiinta sa se situeze pe o treapta superioara, a priori, fara a face nimic sa-si merite locul. Or, ideea unui Dumnezeu implica exact acest lucru. Dreptatea nu accepta ierarhii, in afara de cele care decurg din evolutie.
Dreptatea suprema, absoluta, nu este pana la urma altceva decat neantul, unde nimic nu ar putea fi nedrept. Descompunerea generala garanteaza reducerea existentei la neant. Intrebarea care ramane este de ce existenta este dreapta (trebuie sa fie dreapta, din moment ce este), si nu stagnarea in Nimic? Totusi, din perspectiva unui neant etern, ermetic, ireversibil, existenta nu exista. Simpla absenta a unui trecut si a unui viitor anuleaza prezentul. Se pare ca pana si Dreptatea presupune anumite inselatorii.
(9)
Relatia subiect-obiect anuleaza de la sine divinitatea. [ Cei care nu sunt de acord cu dependenta necesara a celor doua vor obiecta: o camera exista chiar daca nu este nimeni inauntru, o piatra pe cine stie ce planeta indepartata si izolata exista cu toate ca nu este obiect pentru nici o fiinta. Acestea nu sunt insa decat erori de rationament, intrucat premisa este inteleasa gresit. Da, in conditiile date camera si piatra exista, insa lucrurile ar sta altfel daca nu ar mai exista nici un subiect care sa poata cunoaste empiric sau rational, nu neaparat obiectul respectiv, ci notiunea sa. ]
Asadar, daca admitem ca subiectul si obiectul depind reciproc, este cat se poate de clar ca o Fiinta suprema nu ar putea exista fara macar un subiect, care sa o perceapa direct sau indirect, empiric sau rational. Si pentru ca aceasta Fiinta este eterna si isi este propria cauza de existenta, subiectul trebuie sa fie o creatie a sa. Aceasta situatie este inadmisibila, in primul rand din punct de vedere logic. In al doilea rand, dupa cum am mai spus, ar incalca principiul Dreptatii, ca forta vitala a Universului, de care nu ne putem indoi atata timp cat avem bun-simtul de a crede in neant.
(10)
Oamenii duc la mizerie, mizeria la muzica, muzica la filosofie. Dincolo de filosofie nimic, nici macar moarte.
(11)
Nu ne intereseaza traiectoria unui obiect. Traiectoria unui obiect nu are o existenta reala, ea este de fapt suma imaginara a pozitiilor pe care obiectul le-a ocupat succesiv, in mod real. Ne intereseaza asadar fiecare pozitie pe care obiectul o ocupa in "fiecare" prezent. Urmand aceasta regula, ajungem in punctul final al traiectoriei, unde obiectul isi inceteaza miscarea, ajunge la destinatie. Acest punct este, pana la urma, singurul care conteaza, intrucat: este un punct oarecare al traiectoriei, detinand in plus proprietatea de a ramane permanent in prezent, de a opri succesiunea temporala pentru a se extinde la infinit.
Punctul final al vietii este moartea (care nu este o stare, ci un moment, nu este trecerea catre altceva ci finalul traiectoriei imaginare), care corespunde demonstratiei de mai sus. Unele persoane, care nu isi constientizeaza moartea, sustin ca este mai bine "sa te bucuri de viata", "sa traiesti clipa". Aceasta este o grava eroare - singura clipa care va mai avea un sens, care se va extinde la infinit este cea ultima. Clipa de care "te bucuri" va fi privata de existenta; viitorul pe care nici macar nu il simtim azi va absorbi trecutul, prabusindu-se intr-un prezent perpetuu, lasandu-l lipsit de sens si chiar de starea de "a fi existat". Singurele dovezi pe care le avem ca un moment din trecutul nostru a existat sunt amintirile si eventualele dovezi materiale. Moartea le sterge pe primele si ne opreste pentru totdeauna accesul la a doua categorie. Oricat de ciudat ar parea, traim momente care nu exista. Ca punct infinit, ultim, moartea dizolva viitorul si trecutul intr-un prezent atemporal, etern si ermetic. Prin aceasta expansiune nelimitata a clipei, prin esecul timpului, ni se neaga existenta.

Apus

Filosofia viitorului va incepe atunci cand nu va mai fi timp destul pentru trecut. Deja se pare ca nu mai este, la fel de rau este insa ca avem tot timpul pentru prezent si mai ales pentru acea parte a prezentului care e rastignita si pe cale sa devina trecut. Viitorul nu inseamna urmatorii 20 - 30 - 40 -50 de ani, atat cat vor mai dura mizerabilele noastre vieti. VIITORUL INCEPE LA LINIA ORIZONTULUI. In functie de acest detaliu trebuie aranjat totul. Nu va indreptati privirea catre cel care, cu zgomot asurzitor, porneste catre viitor. Priviti-l pe cel care a ajuns acolo fara a se misca. Acela stie. Acela a ajuns prea departe inainte de a porni si acum se odihneste. Caci cel care a venit de nicaieri nu trebuie sa se intoarca acasa. Imparatia sa este peste tot, in veci - eternul repaos. Lipsa unei destinatii lasa drumul liber. Lipsa miscarii lasa praful sa se aseze si drumul devine clar.
Va spun: nu cautati sensul existentei in iubire. E ca si cand, in mijlocul unei cumplite furtuni pe mare, credeti ca va salvati trecand de pe o corabie pe alta. Iubirea nu implica transcendenta, asa cum implica ura sincera. Sensul existentei este inevitabil plasat dincolo de moarte, izolat de orice urme temporale (amintiri - constiinta - asteptari). Lasati iubirea sa zboare, nu va tineti de ea in speranta ca va va duce undeva. Suntem prea grei pentru a pluti.
Nu exista o alta posibilitate de a intelege in afara de A SIMTI dreptatea ce zace in nimic.

Manifest filosofic - generatia inertiei

Urmand legea infailibila a descompunerii, filosofia a ajuns intr-un punct mort al evolutiei sale, a devenit ireductibila. Cu cat creste volumul de scrieri, cu atat este tot mai clar ca nu mai putem inainta. Am gasit particula indivizibila a gandirii umane, am gasit fiecare particula in parte. Nemaiputand inainta catre interior, ne-am orientat in sens invers, indepartandu-ne tot mai mult de tinta. Gravitam in jurul unor centri falsi, strident trecatori. Orice scriere filosofica se supune in mod fortat uneia din urmatoarele trei directii: fie este fortat nihilista, fie este platonic-idealista, fie se pierde in teorii si axiome ineficiente, suspecte si neclare. Avem nevoie de cineva care sa scrie filosofie fara a fi citit macar o pagina inainte. Singurul mod in care mai putem reda ceva autentic este asumarea procesului de contemplare si intelegere, fara a apela la experiente precedente. Nu in sensul empirist de "tabula rasa" ci mai degraba conform modelului kantian al unor structuri innascute pe care cunostiintele si senzatiile (ca unitati de baza) se fixeaza, reprezentandu-ni-se. Ne putem intreba daca aceleasi cauze produc in mod necesar aceleasi efecte, sau daca un rol important il are hazardul, insa nu vom putea afla raspunsul atata timp cat incercam sa fim observatori al angrenajului din care facem parte. Fiinta umana este un catalizator al reactiilor chimice ale fortelor vitale latente, fie datorita sansei, fie conform unor legi exterioare fixe. Cert este ca facem parte dintr-o generatie a inertiei (in plan social, politic, artistic, filosofic) care nu mai creeaza, nu mai judeca, ci duce mai departe ceea ce a primit, fara a se gandi la o finalizare, ci doar la a lasa o mostenire (cantitativa si nu calitativa) celor ce vor veni. Nu avem clarviziunea de a ne plasa undeva pe scara evolutiei, nu avem curajul de a ne asuma un loc si un rol in timp. Consideram ca trebuie sa contribuim la un sistem etern, iluzie creata de avantul extraordinar pe care l-am primit de la generatia precedenta. Este adevarat ca in secolul XX civilizatia umana a ajuns la apogeul posibilitatilor sale din toate punctele de vedere (demografic, tehnic, stiintific, ideologic prin afirmarea democratiei,etc). Din acest impuls din trecut ne miscam si acum, dar trebuie sa constientizam ca ceea ce am primit a fost creat si nu exista in mod independent. Trebuie sa analizam cauzele pentru ca urmarile lor sa poata deveni la randul lor cauze. Si nu mai putem amana aceasta analiza fara a risca sa uitam lucruri pe care nu ni le mai putem reaminti decat reinventandu-le.
Trebuie sa avem curajul sa continuam sau sa rupem sirul acum. Eternitatea nu mai e o alternativa.

cunoasterea

Etapele cunoasterii:

PROBABIL CA ESTE. (primul contact cu obiectul)

ESTE. (prezenta obiectului ne releva anumite proprietati care ne confirma existenta sa)

CE? (incercam sa definim obiectul)

DE CE? (deja cunoastem partea reala a obiectului, trebuie insa sa abstractizam si ne

intrebam care este sensul obiectului; concluzia TREBUIE sa fie generala, si

anume – NU ARE NICI UN SENS, altfel procesul de cunoastere e intrerupt)

CUM AR FI DACA...? (pentru ca obiectul nu are nici un sens, incercam sa cautam

situatii in care prezenta sa ar avea sens)

CINE? (existenta unor situatii, contexte in care integram obiectul ne face sa ne gandim

daca aceste situatii sunt prin ele insele sau isi trag existenta de la un creator

imaterial)

NU ! (numarul de ipoteze in privinta acestui creator este nelimitat din cauza lipsei

unor dovezi concrete, singura solutie este negatia absoluta a tot ce exista si mai

ales NU EXISTA, procedeu prin care rezolvam problema divinitatii)

E U . (concluzia – realizam ca nu putem cunoaste nimic din ceea ce este exterior noua

si ne orientam asupra propriului nostru univers, aceasta etapa este o prelungire

a negatiei care ne-a indreptat spre singurul lucru ce e atat de evident incat

nu-l putem nega: abisul din noi)

DA... (imediat dupa ce recunoastem universul propriu, vom incepe sa il analizam si in

mod inevitabil in foarte scurt timp vom vedea Adevarul. Daca la scara generala

este evident ca nu exista adevar, la scara personala el exista, chiar si intelegerea

afirmatiei “nu exista adevar” reprezinta un adevar propriu, pe care il voi numi

adevar subiectiv. Cunoasterea adevarului nu dureaza insa decat cateva clipe,

deci tot procesul de cunoastere isi manifesta punctul culminant in aceasta

etapa)

PROBABIL CA DA... (sau POST-CUNOASTEREA)

(daca in momentul intelegerii universului propriu si a

adevarului subiectiv, acesta din urma este o idee, el se

va transforma imediat intr-un sentiment. Vom fi constienti

ca l-am vazut dar nu ni-l vom aminti si pentru ca procesul

de cunoastere este ireversibil ne vom petrece restul vietii

incercand sa-l regasim. Este imposibil insa sa mai gasesti

puterea psihica necesara pentru a intelege)

CUNOASTERE = proces ireversibil care duce la revelarea universului propriu. De cele mai multe ori cunoasterea (care este un proces ce ar trebui sa se concentreze exclusiv spre interior) este intrerupta inainte de negare, ceea ce face ca aceasta sa nu-si atinga scopul, ci din contra sa sporeasca iluzia lumii exterioare. Cunoasterea nu este completa decat dupa depasirea tuturor etapelor.

teoria universurilor proprii

Fiecare om este un univers. Noi (admitand ca la nivel astral poate exista un plural al Eului) nu avem nici o legatura cu Universul pe care il vedem, planetar, material sau cum doriti sa-l numiti. Totul se reduce la o nesemnificativa si rece observare. Universul uman nu poate comunica in nici un chip cu ceva din afara lui, la fel cum Universul (voi scrie cu majuscula numele universului general acceptat si egoist considerat “al nostru”) nu ar putea comunica cu un eventual univers exterior, datorita simplului fapt ca fiecare univers este infinit, el isi ocupa tot spatiul pe care l-ar putea ocupa. Nu are nici un sens nici macar sa la comparam sau alaturam. Iata de ce omul nu poate comunica cu nimeni, iata de ce e atat de singur, iata de ce nimeni nu se poate cunoaste. Daca ne-am intelege interiorul am intelege Viata, dar asta este imposibil din moment ce suntem infiniti. Infinitul nu este, iata, un intreg. Exista ceva in afara lui. Deci infinitul e finit. O asemenea concluzie anacronica nu ar putea fi explicata decat prin existenta lui Dumnezeu, dar aceasta rezolvare mi se pare prea simplista si generala. Deci ne intoarcem la singurul adevar general care poate fi formulat: nu exista nici un adevar general, afirmatie ce este doar un cerc vicios pe care in acest caz il folsim pentru a inchide un altul. (...) Intelegem acum de ce ne simtim uneori vechi, eterni, de unde vine esenta tristetei si nostalgiei, respingerea si dezgustul celor care isi testeaza interiorul fata de lumea umana, de ce ne refugiem cu o asemenea disperare in relatii cu ceilalti, care sa ne faca sa uitam ca in eternitatea noastra personala si rece, sentimentele nu au loc. Nu putem simti decat in scurta perioada in care suntem (de neinteles) oameni, perioada pe care eu nu o pot explica decat in doua moduri (raportandu-ne la starea noastra de univers independent pe care o aveam dintotdeauna trebuie sa cautam o cauza intrucat starea de a fi om este fara indoiala un efect ):

1. o nefericita interactiune cu un Dumnezeu al tuturor universurilor, in privinta caruia nu ne intereseaza nimic, altfel (ramanand in cadrul teoriei). Poate ne-am molipsit cu iubirea Dumnezeului crestin, poate ca doar cunoscandu-l pe Dumnezeu am decazut in starea noastra actuala. Generalizand (si intr-adevar, generalizand pana unde “a generaliza” isi pierde sensul si utilitatea), am putea spune ca Universul eului s-a condensat si a devenit om (densitate enorma de materie ce a dat nastere sentimentelor; chiar si un Univers stins ar fi putut da nastere caldurii [caldura = in acest caz sentiment] deoarece condensand la infinit vidul am aduna pana la urma materie, situatia poate parea absurda dar absurdul solutiei o face sa devina acceptabila) in urma actiunii unui factor strain. Aceasta cauza, factorul extern, ramane insa foarte obscur si greu de inchipuit, deoarece trebuie ceva atat de puternic incat sa strapunga granita de nepatruns, granita de fapt INEXISTENTA, dintre universuri (unde se termina un infinit si incepe altul ?!). Mai puternic decat timpul, chiar, care nu poate trece nici el dintr-un Univers in celalalt. Am putea apela aici la o notiune noua, la un timp general, absolut, la care ma voi referi ca timp abstract. Inchipuiti-va un observator care nu se afla in nici un univers, are capacitatea de a le observa pe toate simultan. Timpul abstract nu este altceva decat timpul acestui observator, la care pot fi raportate cu usurinta toate celelalte. Acest timp NU exista, insa daca cineva ar fi in postura observatorului de mai sus acest timp AR exista de la sine, este deci un fenomen latent, din punct de vedere teoretic perfect posibil. Daca observatorul as fi eu, de exemplu, timpul abstract nu ar fi altceva dacat timpul meu biologic, daca observatorul ar fi un Dumnezeu etern, timpul abstract ar fi chiar eternitatea (observati ca aceste notiuni de timp abstract si infinit se suprapun dintr-o anumita perspective, oricum, in cazul in care acceptam ideea de eternitate automat o acceptam si pe aceea de timp abstract). Acest timp abstract (revenind la subiect) poate deci fi acea generalitate absoluta care sa lege infinitatea de universuri intre ele. De fapt, daca respingem ideea unui asemenea timp, nu are sens sa ne mai referim nici la o multitudine de universuri, nu exista decat acela pe care il putem observa din moment ce este perfect ermetic si nu poate constitui nici cauza nici efect pentru un alt univers. Dar am propus existenta unei cauze externe ca determinant pentru metamorfozarea noastra temporara in oameni, iar aceasta Cauza nu poate fi DECAT timpul etern. Sa afli timpul etern (lucru care nu se poate face decat prin experimentare si ratiune) poate fi fructul oprit, din cauza caruia am cazut din paradis. Interesant este cum ne putem juca cu aceste notiuni de paradis, om, decadere. Raportandu-ne la teoria pe care incerc s-o explic, Paradisul ar constitui eternitatea noastra ca universuri separate si independente. Acest Paradis nu implica fericire (sentimentele se dilata prea mult si explodeaza daca incercam sa le pliem pe eternitate) ci doar faptul de a fi. Ne transformam in oameni si cunoastem sentimentele, faptul ca nu suntem singurii care existam dupa care ne intoarcem inapoi, pentru totdeauna, STIIND (si incercand sa regretam) ca nu suntem totul, ca de fapt nu suntem nimic in toata infinitatea noastra. Si acum intrebarea: transformarea in om sau revenirea la starea initiala – care este adevarata decadere?

2. Cea de-a doua explicatie este mult mai simplista, chiar vulgar de simplista s-ar putea spune. TOTUL ESTE PENTRU CA ESTE. Aceasta afirmatie este de fapt o alta forma a destinului. Daca incercam sa cautam cauza existentei vom ajunge cu siguranta la concluzia ca inexistenta nu ar fi fost mai putin absurda, deci totul este pentru ca nu se putea altfel. Adoptand aceasta resemnare absoluta putem explica cu usurinta de ce suntem oameni: pentru ca suntem. Putem folosi chiar notiunea de predestinare, totul se va intampla pentru ca se va intampla.

come on death

Am crezut ca voi muri. De fapt am crezut ca am murit. Spanzurat dincolo de geamurile murdare, strivit sub ora verticala. Mi-a fost frica. Mi-a fost frica, in primul rand ca asta e. Ca voi trai pentru totdeauna, mort. Teama asta a mea, pare ca e dintotdeauna, sa fiu constient pentru totdeauna. Ma vad obosit, printre stele pe cale sa se stinga, asteptand cu resemnare Stingerea, Sfarsitul Sfarsitului. Ultima stea palpaie cu o infinita nerabdare si ironie, dispretuindu-ma cu ultimele fasii de lumina cu care tulbura somnul Neantului. Apoi se vindeca si ea de timp. Si raman eu, esuat pe marginile non-existentei. Sper la un nou inceput, sper ca totul nu e decat o mare spirala... Dar timpul se termina si el. Frica, teroarea ca nu cumva sa fiu Dumnezeu. E vreo singura dovada ca NU sunt? EU AM VAZUT ABISUL DIN MINE.

Astepti toata viata sa mori, te macina neincetat gandul sinuciderii, iti traiesti insuportabila viata, pentru ca in ultima clipa, cu fata la imensul Nimic ce iti sta in fata sa implori Dumnezeul in care nu ai crezut sa te mai lase sa traiesti.

Mi-e dor de locul de unde am plecat, oricare ar fi acesta.

Nu e mai sigur sa suferi in fiecare zi? Ma gandesc ce pot simti persoanele normale, fericite, in momentul in care inevitabila durere ii loveste. Cred ca asteapta sa treaca si sa-si reia locul. Ei nu inteleg ca durerea poate fi si ea un mod de a trai.

Dumnezeu nu exista. Pentru a “EXISTA” Dumnezeu trebuie sa fi avut un inceput. (Nu poti exista fara ca ceva sa fi cauzat lucrul asta) Daca a avut un inceput, Dumnezeu va avea si un sfrsit. Ceea ce e cu totul absurd. Singurul lucru care poate fi alaturat notiunii de etern este nimicul. Asadar, acesta este Dumnezeu - nimicul. In traducere, Dumnezeu este, dar nu exista. Singurul lucru etern si universabil este valabil este acest nimic. Ca sa vi-l inchipuiti mai bine ganditi-va la urmatoarea imagine: Universul dupa ce si-a epuizat toate resursele de energie, in intregime inert si intunecat. Acesta este nimicul, acesta este Dumnezeu. Pentru mine, sunt cat pot de sincer, conceptia respectiva despre eternitate e singura veridica si totodata cat de cat comoda. Sa fii constient pe vecie! Ce tortura - intrece chiar si Viata! Noroc ca sunt destul de convins de opiniile mele ca sa ma tem de o nefericita supravietuire a sufletului.

Lumea greseste considerand moartea o stare in loc de un moment. Nu mi se pare corect sa spui despre cineva ca “e mort” ci doar ca “a murit”. Moartea e momentul in care incetezi sa mai traiesti. Dupa moarte nu mai urmeaza nimic. De ce nu fac oamenii fireasca legatura intre moarte si nastere nu inteleg. Oare ati auzit pe cineva spunand “e ne-nascut”?Nu e asa de greu sa intelegi:la fel cum inainte de nastere e absurd sa vorbesti de existenta, la fel e si DUPA moarte.

Trecutul omenirii – maimuta, viitorul – viermele.

Unii mai au pretentia sa sustina superioritatea omului! E de-a dreptul dezgustator! Cum sa afirmi ca omul e superior cand lui i se datoreaza Razboaiele Mondiale, Evul Mediu, nazismul, comunismul si atatea alte crime uriase sau marunte care deja trec neobservate? Oamenii care cred in ceva imi fac sila. De la ei provine tot raul. Pentru ca a crede in ceva in acceptia generala inseamna de fapt a face acel ceva in care crezi singura realitate demna de urmat. A crede in ceva e egoism pur. Singurii oameni demni de respect au actionat din disperare, nu din credinta.

Ma gandeam azi cum am putea clasifica oamenii, intr-un mod foarte general dar extrem de sugestiv. Si am ajuns la concluzia ca poti sa imparti toti oamenii care au trait, traiesc, si vor trai (ma rog, nu sunt sigur in ceea ce priveste trecutul, din ce punct al evolutiei speciei sunt relevante criteriile pe care le voi mentiona imediat) in doua categorii: oameni constienti si oameni care nu sunt constienti de propria existenta. Cei din prima categorie isi inteleg conditia, mintea lor este capabila sa accepte moartea. Sunt clar minoritari, indiferent de perioada istorica, iar din randul lor se ridica artistii, filosofii, oamenii de stiinta etc. etc. Nu este obligatoriu ca toti sa ajunga asa ceva, din contra, de cele mai multe ori esueaza lamentabil tocmai datorita intelegerii dramei existentei. Oamenii din a doua categorie sunt majoritatea, sunt cei care ii vezi peste tot, sunt masele, usor de manipulat, nu inteleg nimic din viata si din moarte. Sunt atasati de lucrurile materiale iar mintea lor are un coeficient foarte mic de abstractizare. Totusi, ei detin forta, ei fac istoria sa se miste. Din punct de vedere psihanalitic, ei refuleaza efectiv propria existenta, pentru ca nu sunt in stare sa o accepte, sa o suporte. Ea nu se mai manifesta decat prin intermediul unor simptome, pe care le putem vedea peste tot.

Toata teama, toata angoasa se poate reduce la teama de moarte. Adica, sa explic. Tuturor ne e frica de moarte. Multi insa nu sunt in stare sa gazduiasca aceasta teama printre gandurile lor constiente, atat de frumos aranjate si ordonate, si teama (pe care eu o numesc “pacatul stramosesc”, pentru ca sunt multe puncte comune cu legenda biblica) se refugiaza in inconstient. Asa ca se manifesta si ea cum poate. Crezi ca ti-e frica de examenul de bac dar asta nu e de fapt decat o forma ascunsa de exprimare a fricii de moarte, refulata intens in inconstient. Sunt foarte putine cazuri in care aceasta teama este pastrata intre gandurile constiente. Acestia sunt oamenii care vad dincolo de materie fara sa ameteasca, fara sa le fie frica de a reflecta la INEXISTENTA, la NEANT. Din randurile lor se aleg artistii , filosofii, oamenii de stiinta, etc. Atentie! Nu toti sunt artisti si filosofi, dar artistii si filosofii sunt clar oameni care nu isi refuleaza teama de moarte, sunt capabili sa o infrunte.

Dreptatea guverneaza timpul, ea va nivela totul, pana cand fiecare va ajunge unde merita. Nici macar Dumnezeu nu ar putea scapa descompunerii generale, care este de fapt Dreptatea…Chiar si descompunerea se va descompune, intr-un final, tragand chiar si umbrele dupa ea in Neant.