Exercitii de negare

(1)
Nu am cum sa le dovedesc celor care cred ca vor suprevietui dupa moarte falsitatea convingerii lor, din simplul motiv ca nu vor mai avea cum sa-si constientizeze si inteleaga eroarea la vremea respectiva. De fapt, ar putea la fel de bine sa aiba si ei dreptate - o idee a carei eroare nu e dovedita ramane, poate, suspendata in adevar.
(2)
Sa mai fac un pas inainte, cand stiu ca inevitabil voi face si unul inapoi, sau mai bine sa stau pe loc?
(3)
Mi se pare de prost gust sa analizezi si sa cataloghezi in orice fel literatura. Nu citesc literatura nici pentru forma, nici pentru fond. O carte valoroasa nu are nevoie de explicatie, ea isi exercita influenta atunci cand nu o citesti. Restul cartilor se inchid o data cu copertile, iar interesul pentru ele se reduce la o pura tiranie a cuvintelor asupra constiintei. Poate asta nu intelege Noica considerand literatura "o mare pierdere de timp, dar e dintre marile pierderi de timp care pot fi si un castig". Din contra - nici o pierdere de timp, nici un castig - doar extaz rascumparat temporal.
(4)
Cata dreptate are Jaspers spunand ca libertatea este o povara. Ce dovada mai mare decat crearea lui Dumnezeu, crearea unui Creator, trecerea de buna voie de la starea de fiinta libera la cea de creat ?
(5)
Umanitatea trebuia sa se intample. Nimic nu ar fi putut sa o opreasca. Ma vad contemporan primilor oameni, incercand dintr-o sumbra presimtire sa ii ucid pe toti. Dar, vai, am uitat ca si eu sunt om. Mi se intampla deseori, oricum.
(6)
Ce ciudat cand gasesti in interiorul unei scrieri filosofice fragmente care analizeaza filosofia. Act tipic uman, traiectorie circulara fara o finalitate propusa. Ce sa mai vorbim despre acest fragment, care analizeaza filosofia care vorbeste despre filosofie?
(7)
E absurd sa negi ca singurul moment care merita trait, care isi acorda un sens prin puterea propriei existente, e tineretea. Sa ajungi la maturitate negandu-ti tineretea si sensul, considerandu-te ajuns din oficiu pe o treapta superioara pe scara evolutiei, este o eroare inevitabila, tipica structurii psihologice umane. Ar trebui insa sa ne fie clar, atata timp cat mai dispunem de luciditate, ca totul "evolueaza" (in sens strict temporal) conform strictei legi a descompunerii. Pornim din starea suprema, nefiinta, apoi trecem (nu analizam aici cauzele) intr-o etapa inferioara, dar aproape la fel de putin dureroasa - existenta in absenta constiintei de sine (copilaria). Adolescenta este starea suprema de constiinta, este constiinta pura (trecerea, evident se face treptat, aceasta etapa este un punct culminant al unei evolutii gradate) si singurul moment in care nu suntem absurzi : ne revoltam (da, avem puterea), afirmandu-ne individualitatea, impotriva neantului si a propriei conditii, ce decurge in mod necesar din acesta. Odata cu stingerea revoltei (care nu poate aduce mai mult decat o cunoastere absoluta de moment, o premisa puternica pentru sinucidere - singura sinucidere autentica este cea comisa in tinerete, ca urmare a unei supra-luciditati, restul sunt falsuri, imitatii), ne dizolvam, ne pierdem in propria conditie umana, si, ca deznodamant firesc al procesului de descompunere, sfarsim printr-o descompunere fizica, iar cercul se inchide. Suntem purificati si pregatiti pentru a intra in neant.
Cand (subliniez - "cand", nu "daca") voi ajunge in punctul in care voi nega ceea ce tocmai am afirmat mai sus, nu ma contraziceti, nu imi aduceti aminte, priviti-ma doar, cu mila celor straini de instrumentele absurde ale dreptatii.
(8)
Nu Vointa este forta creatoare, ci Dreptatea. Vointa de a fi porneste din Dreptate, fara de care, chiar daca ar avea resursele, entitatile nu ar avea dreptul (cauza prima) de a se coagula, de a fi ele insele pe plan spatio-temporal. Toate virtutile adevarate (nu cele umane) transcend in Dreptate.
Dreptatea neaga totodata divinitatea. Este evident nedrept ca o oarecare fiinta sa se situeze pe o treapta superioara, a priori, fara a face nimic sa-si merite locul. Or, ideea unui Dumnezeu implica exact acest lucru. Dreptatea nu accepta ierarhii, in afara de cele care decurg din evolutie.
Dreptatea suprema, absoluta, nu este pana la urma altceva decat neantul, unde nimic nu ar putea fi nedrept. Descompunerea generala garanteaza reducerea existentei la neant. Intrebarea care ramane este de ce existenta este dreapta (trebuie sa fie dreapta, din moment ce este), si nu stagnarea in Nimic? Totusi, din perspectiva unui neant etern, ermetic, ireversibil, existenta nu exista. Simpla absenta a unui trecut si a unui viitor anuleaza prezentul. Se pare ca pana si Dreptatea presupune anumite inselatorii.
(9)
Relatia subiect-obiect anuleaza de la sine divinitatea. [ Cei care nu sunt de acord cu dependenta necesara a celor doua vor obiecta: o camera exista chiar daca nu este nimeni inauntru, o piatra pe cine stie ce planeta indepartata si izolata exista cu toate ca nu este obiect pentru nici o fiinta. Acestea nu sunt insa decat erori de rationament, intrucat premisa este inteleasa gresit. Da, in conditiile date camera si piatra exista, insa lucrurile ar sta altfel daca nu ar mai exista nici un subiect care sa poata cunoaste empiric sau rational, nu neaparat obiectul respectiv, ci notiunea sa. ]
Asadar, daca admitem ca subiectul si obiectul depind reciproc, este cat se poate de clar ca o Fiinta suprema nu ar putea exista fara macar un subiect, care sa o perceapa direct sau indirect, empiric sau rational. Si pentru ca aceasta Fiinta este eterna si isi este propria cauza de existenta, subiectul trebuie sa fie o creatie a sa. Aceasta situatie este inadmisibila, in primul rand din punct de vedere logic. In al doilea rand, dupa cum am mai spus, ar incalca principiul Dreptatii, ca forta vitala a Universului, de care nu ne putem indoi atata timp cat avem bun-simtul de a crede in neant.
(10)
Oamenii duc la mizerie, mizeria la muzica, muzica la filosofie. Dincolo de filosofie nimic, nici macar moarte.
(11)
Nu ne intereseaza traiectoria unui obiect. Traiectoria unui obiect nu are o existenta reala, ea este de fapt suma imaginara a pozitiilor pe care obiectul le-a ocupat succesiv, in mod real. Ne intereseaza asadar fiecare pozitie pe care obiectul o ocupa in "fiecare" prezent. Urmand aceasta regula, ajungem in punctul final al traiectoriei, unde obiectul isi inceteaza miscarea, ajunge la destinatie. Acest punct este, pana la urma, singurul care conteaza, intrucat: este un punct oarecare al traiectoriei, detinand in plus proprietatea de a ramane permanent in prezent, de a opri succesiunea temporala pentru a se extinde la infinit.
Punctul final al vietii este moartea (care nu este o stare, ci un moment, nu este trecerea catre altceva ci finalul traiectoriei imaginare), care corespunde demonstratiei de mai sus. Unele persoane, care nu isi constientizeaza moartea, sustin ca este mai bine "sa te bucuri de viata", "sa traiesti clipa". Aceasta este o grava eroare - singura clipa care va mai avea un sens, care se va extinde la infinit este cea ultima. Clipa de care "te bucuri" va fi privata de existenta; viitorul pe care nici macar nu il simtim azi va absorbi trecutul, prabusindu-se intr-un prezent perpetuu, lasandu-l lipsit de sens si chiar de starea de "a fi existat". Singurele dovezi pe care le avem ca un moment din trecutul nostru a existat sunt amintirile si eventualele dovezi materiale. Moartea le sterge pe primele si ne opreste pentru totdeauna accesul la a doua categorie. Oricat de ciudat ar parea, traim momente care nu exista. Ca punct infinit, ultim, moartea dizolva viitorul si trecutul intr-un prezent atemporal, etern si ermetic. Prin aceasta expansiune nelimitata a clipei, prin esecul timpului, ni se neaga existenta.