Exercitii de negare (2)

(12)
Intentionand sa scriu un manifest impotriva Bisericii, mi-am dat seama ca toate argumentele pe care ma pregateam sa le aduc in discutie imi erau atat de familiare incat ma plictiseau enorm. M-am gasit in imposibilitatea de a relua idei al caror adevar mi l-am dovedit eu insumi. Aici avem de-a face cu un comportament periculos, care poate duce tocmai la dogmatism. Dar, oricat as fi incercat sa ma automotivez prin aceasta ca trebuie sa fiu pregatit sa imi reevaluez argumentele oricand, am ajuns la concluzia ca fiecare eu are un fond inalterabil si indelebil de idei, care stau la baza personalitatii si gandirii fiecaruia. In mod normal, o idee se alatura acestui strat fundamental dupa ce adevarul ei a fost dovedit. Vorbim de o forma la scara mai mica a procesului ireversibil de cunoastere (la care ne-am mai referit); o data ce ajungem sa intelegem adevarul absolut al unei idei , nu avem cum sa mai repetam acesta stare de claritate si concentrare, in schimb ideea se adauga fondului inalterabil. Astfel de idei, pe care la un moment dat le-am contemplat in maretia lor si le-am acordat statutul de adevaruri absolute, sunt practic inaccesibile dupa aceea. Mi-ar fi absolut imposibil sa conving pe cineva cu argumente bine structurate sa nu fie rasist, sa nu sustina razboiul, mi-ar fi imposibl sa-l conving de pericolul acut pe care il constituie Biserica si religiile sau de sensul artei si al existentei (si as putea adauga aici o serie nelimitata de idei). In relatia cu alte persoane consider aceste idei adevaruri absolute, si atunci cand cineva le respinge, nu-l mai pot combate in mod rational, ma apuca fata de el furia si exasperarea care m-ar cuprinde fata de o persoana pe care nu as putea sa o conving ca Pamantul graviteaza in jurul Soarelui. Consider aceste idei subintelese. Ele sunt practic trecute la nivel inconstient, de unde reglementeaza intreaga noastra viata psihica, putem afirma ca ele constituie de fapt ceea ce numim "personalitate" si ca sunt responsabile pentru tot ceea ce tine de relatii cu alte persoane / comunitati. In interior, totul se concentreaza asupra testarii si integrarii de noi idei, in exterior ideile deja testate si integrate sunt afisate, nu direct, ci prin consecintele lor.
(13)
Tot mai mult pune stapanire pe mine, involuntar, ideea ca dreptatea este absoluta si inatacabila. Spuneam ca ea permite existenta prin acordarea "dreptului de a fi", care totodata ne vindeca de orice nevoie de un sens. [Acum imi pare ca o nedreptate la fel de grava ca insasi nedreptatea este sa nu lupti impotriva unei nedreptati.] Dreptatea se foloseste de probabilitati, de entitati latente, de infinitati, pentru a combate (tot latent) nedreptatea. Pentru ca dreptul de a renunta este probabil cel mai de pret pe care il avem...