Fiecare om este un univers. Noi (admitand ca la nivel astral poate exista un plural al Eului) nu avem nici o legatura cu Universul pe care il vedem, planetar, material sau cum doriti sa-l numiti. Totul se reduce la o nesemnificativa si rece observare. Universul uman nu poate comunica in nici un chip cu ceva din afara lui, la fel cum Universul (voi scrie cu majuscula numele universului general acceptat si egoist considerat “al nostru”) nu ar putea comunica cu un eventual univers exterior, datorita simplului fapt ca fiecare univers este infinit, el isi ocupa tot spatiul pe care l-ar putea ocupa. Nu are nici un sens nici macar sa la comparam sau alaturam. Iata de ce omul nu poate comunica cu nimeni, iata de ce e atat de singur, iata de ce nimeni nu se poate cunoaste. Daca ne-am intelege interiorul am intelege Viata, dar asta este imposibil din moment ce suntem infiniti. Infinitul nu este, iata, un intreg. Exista ceva in afara lui. Deci infinitul e finit. O asemenea concluzie anacronica nu ar putea fi explicata decat prin existenta lui Dumnezeu, dar aceasta rezolvare mi se pare prea simplista si generala. Deci ne intoarcem la singurul adevar general care poate fi formulat: nu exista nici un adevar general, afirmatie ce este doar un cerc vicios pe care in acest caz il folsim pentru a inchide un altul. (...) Intelegem acum de ce ne simtim uneori vechi, eterni, de unde vine esenta tristetei si nostalgiei, respingerea si dezgustul celor care isi testeaza interiorul fata de lumea umana, de ce ne refugiem cu o asemenea disperare in relatii cu ceilalti, care sa ne faca sa uitam ca in eternitatea noastra personala si rece, sentimentele nu au loc. Nu putem simti decat in scurta perioada in care suntem (de neinteles) oameni, perioada pe care eu nu o pot explica decat in doua moduri (raportandu-ne la starea noastra de univers independent pe care o aveam dintotdeauna trebuie sa cautam o cauza intrucat starea de a fi om este fara indoiala un efect ):
1. o nefericita interactiune cu un Dumnezeu al tuturor universurilor, in privinta caruia nu ne intereseaza nimic, altfel (ramanand in cadrul teoriei). Poate ne-am molipsit cu iubirea Dumnezeului crestin, poate ca doar cunoscandu-l pe Dumnezeu am decazut in starea noastra actuala. Generalizand (si intr-adevar, generalizand pana unde “a generaliza” isi pierde sensul si utilitatea), am putea spune ca Universul eului s-a condensat si a devenit om (densitate enorma de materie ce a dat nastere sentimentelor; chiar si un Univers stins ar fi putut da nastere caldurii [caldura = in acest caz sentiment] deoarece condensand la infinit vidul am aduna pana la urma materie, situatia poate parea absurda dar absurdul solutiei o face sa devina acceptabila) in urma actiunii unui factor strain. Aceasta cauza, factorul extern, ramane insa foarte obscur si greu de inchipuit, deoarece trebuie ceva atat de puternic incat sa strapunga granita de nepatruns, granita de fapt INEXISTENTA, dintre universuri (unde se termina un infinit si incepe altul ?!). Mai puternic decat timpul, chiar, care nu poate trece nici el dintr-un Univers in celalalt. Am putea apela aici la o notiune noua, la un timp general, absolut, la care ma voi referi ca timp abstract. Inchipuiti-va un observator care nu se afla in nici un univers, are capacitatea de a le observa pe toate simultan. Timpul abstract nu este altceva decat timpul acestui observator, la care pot fi raportate cu usurinta toate celelalte. Acest timp NU exista, insa daca cineva ar fi in postura observatorului de mai sus acest timp AR exista de la sine, este deci un fenomen latent, din punct de vedere teoretic perfect posibil. Daca observatorul as fi eu, de exemplu, timpul abstract nu ar fi altceva dacat timpul meu biologic, daca observatorul ar fi un Dumnezeu etern, timpul abstract ar fi chiar eternitatea (observati ca aceste notiuni de timp abstract si infinit se suprapun dintr-o anumita perspective, oricum, in cazul in care acceptam ideea de eternitate automat o acceptam si pe aceea de timp abstract). Acest timp abstract (revenind la subiect) poate deci fi acea generalitate absoluta care sa lege infinitatea de universuri intre ele. De fapt, daca respingem ideea unui asemenea timp, nu are sens sa ne mai referim nici la o multitudine de universuri, nu exista decat acela pe care il putem observa din moment ce este perfect ermetic si nu poate constitui nici cauza nici efect pentru un alt univers. Dar am propus existenta unei cauze externe ca determinant pentru metamorfozarea noastra temporara in oameni, iar aceasta Cauza nu poate fi DECAT timpul etern. Sa afli timpul etern (lucru care nu se poate face decat prin experimentare si ratiune) poate fi fructul oprit, din cauza caruia am cazut din paradis. Interesant este cum ne putem juca cu aceste notiuni de paradis, om, decadere. Raportandu-ne la teoria pe care incerc s-o explic, Paradisul ar constitui eternitatea noastra ca universuri separate si independente. Acest Paradis nu implica fericire (sentimentele se dilata prea mult si explodeaza daca incercam sa le pliem pe eternitate) ci doar faptul de a fi. Ne transformam in oameni si cunoastem sentimentele, faptul ca nu suntem singurii care existam dupa care ne intoarcem inapoi, pentru totdeauna, STIIND (si incercand sa regretam) ca nu suntem totul, ca de fapt nu suntem nimic in toata infinitatea noastra. Si acum intrebarea: transformarea in om sau revenirea la starea initiala – care este adevarata decadere?
2. Cea de-a doua explicatie este mult mai simplista, chiar vulgar de simplista s-ar putea spune. TOTUL ESTE PENTRU CA ESTE. Aceasta afirmatie este de fapt o alta forma a destinului. Daca incercam sa cautam cauza existentei vom ajunge cu siguranta la concluzia ca inexistenta nu ar fi fost mai putin absurda, deci totul este pentru ca nu se putea altfel. Adoptand aceasta resemnare absoluta putem explica cu usurinta de ce suntem oameni: pentru ca suntem. Putem folosi chiar notiunea de predestinare, totul se va intampla pentru ca se va intampla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu